joi, iunie 06, 2013

„Căpşunarii” stranieri şi căpşunarii români adevăraţi, din România

„Căpşunarii” stranieri şi căpşunarii români adevăraţi, din România Ani de zile, saptămâni, luni s-a tot scris, relatat, filmat, investigat, anchetat, s-au făcut reportaje despre căpşunarii români din Spania.Realitatea crudă a ultimelor două decenii, i-a determinat pe mulţi români să ia calea străinătăţii, în căutarea unor locuri de muncă menite să le aducă un pic de trai decent şi prosperitate lor şi familiilor lor. Nu vorbesc aici de cetăţenii descurcăreţi să le zic aşa, ai României, ajunşi în Occident pentru a face bani prin orice tertipuri, chiar la limita legalităţii sau ilegale, ci vorbim despre milioanele de români amărăşteni, cărora le-a ajuns cuţitul la os în ţară şi care, de disperare, au luat drumul străinătăţii pentru a putea supravieţui şi a-şi ajuta familiile. Mulţi, mai ales la început, au plecat la risc fără să ştie unde ajung exact, ce vor face, dacă vor găsi de muncă şi dacă vor reuşi să câştige ceva. Mame tinere şi taţi care şi-au lăsat copiii acasă, în grija bunicilor şi ai ales în grija lui Dumnezeu, au riscat totul, atât viaţa lor cât şi viaţa copiilor lor, pentru un trai mai bun de pe urma muncii prin străini. Chiar şi pensionare românce care, nu s-au mai uitat în urmă, au ales să plece în Italia, Spania sau altă ţară, pentru a munci în special la negru, ca menajere, servitoare, îngrijitoare, asistente. Au ales să plece la risc, într-o ţară străină, unde nu cunoşteau cultura, limba, obiceiurile şi tradiţiile occidentale, pentru a face un ban. Au ales să practice munci detestate de nemţi, spanioli, italieni, francezi, pentru bani. Au lăsat ruşinea la o parte, practicând munci umilitoare de multe ori, pe care nu le-ar fi făcut niciodată în România. Dar, „căpşunarii” români, termen devenit generic pentru toţi cei care au ales să ia calea străinătăţii, să pună osul la treabă pentru a surpavieţui, nu s-au mai gândit la umilinţă atunci când au constatat că şi câştigau ceva bani pentru munca lor, bani importanţi pentru ei, bani pe care nu i-ar fi câştigat niciodată din muncă cinstită în România. Unii au pierdut, chiar totul şi viaţa. Este adevărat, sacrificile şi eforturile acestora au fost pe măsură, începând de la sacrificarea sănătăţii şi vieţii personale şi ajungând la riscurile la care i-au expus pe cei mai apropiaţi, familia, părinţi şi în special copii. Pentru că cei mai afectaţi de exodul românilor la muncă în Occident, au fost copiii „căpşunarilor”, unii dintre ei, lăsaţi în grija bunicilor sau a lui Dumnezeu, mă repet, trăind adevărate drame, uneori terminate tragic. În cele mai fericite cazuri, după ani de muncă, unii „căpşunari” români (termen folosit pentu majoritatea românilor plecaţi la muncă în străinătate) au reuşit să strângă cu multe eforturi şi sacrificii, de nesurmontat în destule cazuri, o brumă de bani din care şi-au susţinut material copiii şi familia, părinţii. Numai că suportul material, nu a fost suficient să înlocuiască şi nu va înlocui niciodată dragostea părintească la cei care au copii. Unii”stranieri” ca să schimb termenul, întorşi acasă după mulţi ani de oase rupte prin străinătăţuri, au reuşit să-şi ridice o casă, mai mică mai mare după cât de plină le-a fost punga, alţii au pierdut tot nu doar material, ci şi pierderi umane, câte familii s-au destrămat. Cei mai puţini, au reuşit. Odată întorşi acasă, dacă au avut ceva mai mulţi marafeţi câştigaţi afară, dar şi un mic spirit antreprenorial şi-au asumat riscul şi au pornit mici afaceri. Şi dintre micii întreprinzători, cred că 90% au pierdut, din diverse motive. Ori n-au ştiut să-şi conducă micile afaceri, ori au fost ţepuiţi de sistemul şi mafia din România şi au ajuns mai săraci decât au fost la început, înainte de a pleca din ţară. Nimic însă, nu a compensat şi nu compensează scarificiile umane ale românilor pelcaţi la muncă în străinătate. Mulţi şi-au pierdut viaţa şi-au dat duhul printre străini, în timp ce alte drame s-au întâmplat în ţară cu familiile „căpşunarilor”, în special copiii, văduviţi şi neputincioşi faţă de dragostea şi dorul de părinţi. În timp ce „căpşunarii” români plecaţi prin străinătăţuri să-şi găsească fericirea, în ţara noastră, în ultimii ani, a început să se observe şi o categorie de căpşunari adevăraţi, autohtoni, care au ales să-şi rupă oasele în România pentru a surpavieţui şi a-şi asigura existenţa lor şi a familiilor proprii. Iar la acest capitol nu mă refer neapărat la cultivatorii de căpşuni, ci la toţi legumicultorii români, dintr-o zonă sau alta a ţării, care au înţeles că singura lor şansă să surpavieţuiască este munca. Munca pământului, munca înverşunată, munca fără de care nu întrevedeau nici un fel de viitor lor şi familiilor lor. Uneori, chiar făcută în paralel cu munca multora din familie plecaţi peste hotare. S-a ajuns chiar la o muncă a „căpşunarilor” români din străinătate, în paralele cu munca părinţilor, rudelor rămase acasă-munca agricultorilor români. Paradoxal, s-a ajuns ca tinerii să muncească în agricultură, în Occident, iar părinţii să facă propria agricultură în ţară. Evident cu alte rezultate, alte beneficii, altă tehnologie. Fii căpşunarilor adevăraţi din România, care în ţară prea puţin practicau agricultura din diverse motive, ajunşi să muncească la patronii din afară, în timp ce agricultorii, ţăranii români au ajuns să muncească singuri în ţară. Fără acelaşi spor şi fără acelaşi profit, dar cu infinit mai multă muncă. Recent, am avut ocazia să ajung într-unul din satele de adevăraţi căpşunari, a se citi legumicultori, adevăraţi, români, numit Crivăţ şi situat undeva în tre luncile Dunării şi Argeşului, din judeţul Călăraşi. Pentru mulţi bucureşteni şi nu numai, renumele legumicultorilor din această zonă sau al „bulgarilor” cum mai sunt ei porecliţi datorită faptului că mulţi strămoşi de origine română s-au refugiat aici din teritoriile româneşti cedate Bulgariei, este vestit pentru roadele gustoase ale pământulu i. Cel mai apropiat drum de acces în acest sat este din Şoseaua Bucureşti-Olteniţa, pe un pod din pietriş şi nisip, extrem de riscant, pe unde nu pot trece maşină pe lângă maşină sau căruţă pe lângă căruţă. Pentru că pe podul acesta se face legătura cu Bucureştiul şi cel mai apropiat târg, Budeştiul, unde, duminică de duminică, ţăranii din cele două lunci vin cu căruţile sau maşinile la târg pentru a vinde ce produc, au de prisos şi a cumpăra ce au nevoie. De cum intri în Crivăţ, te izbeşte mulţimea de sere şi solarii familiale, înfiinţate pe câmp sau direct în curţile oamenilor. În funcţie de teren, mai mari sau mai mici, oamenii cultivă de toate în aceste sere-solarii: roşii, ardei, castraveţi, pământul fiind unul extrem de fertil în această zonă. Cultivarea căpşunelor este una dintre precoupările şi activităţile care sunt nelipsite de la fiecare casă, teren arabil, începând de la o palmă de pământ din curte şi ajungând la hectare cultivate în câmp. Nimeni nu ştie de când datează tradiţia cultivării căpşunelor în zonă şi nici nu-ţi pot spune ce soiuri anume cultivă. Fără nici un fel de tehnologie modernă, criveţenii ca şi cei din satele vecine, Hotarele, Radovanu, Greaca sau altele, produc adevărate căpşune româneşti, gustoase, aromate, dulci, cu un gust deosebit, nemaiîntâlnit la nici un soi de căpşune din import, care sunt mari, aspectuose, tari, cauciucate şi ţinute, fără probleme, săptămâni chiar şi luni întregi, în magazine fără să se strice. Diferenţa dintre căpşunele româneşti şi cele de import este ca de la cer la pământ. La toate capitolele. Ale noastre sunt cele mai bune, nu doar la gust, calitate, caracteristici, ci şi la preţ. Preţul este cu câţiva lei mai mic decât căpşunele din import. Dar ale noastre sunt cele mai căutate şi cele mai apreciate pe piaţa românească. Căşunele produse în luncile Dunării şi Argeşului, tratate doar cu multă muncă şi sudoare în loc de chimicale, se vând pe piaţa bucureşteană. Cine a mâncat odată din ele nu poate decât să se lingă pe degete şi să spună că sunt cele mai bune căpşune de pe pământ. Singura lor problemă, pentru care nu pot fi vândute la distanţe mari, cu atât mai puţin date la export, este că sunt extrem de perisabile. În comparaţie cu căpşunele de import, mai mari, aspectuoase şi cauciucate, fără gust, fără aromă, căpşunele româneşti extrem de gustoase, aromate, căpşuni adevărate, suferă la transport. Nu rezistă transportului mai mult de două zile, maxim. De aceea nu pot fi exportate. Norocul românilor, mănâncă mai multe fructe adevărate. De când dă căldura şi încep să se coacă, aceste fructe extraordinare încep să fie adunate de cultivatori. Este poate cea mai grea muncă. Căpşunarii români care nu folosesc tehnologii moderne, depun cea mai mare muncă la strânsul recoltei, mai ales că în luncile respective, în lunile mai şi iunie, ploile torenţiale îi silesc să adune căpşunele chiar şi pe ploaie pentru a nu pierde recolta, pericipitaţiile fiind extrem de abundente, dar de scurtă durată. Dacă în această perioadă, căpşunele româneşti se vând în Bucureşti cu preţuri de la 6 la peste 10 lei pe kilogram, la producători, loco, vin comercianţii la negru şi le cumpără cu 3 lei pe kilogram. Este o diferenţă mai mult de jumătate de la producător până la consumator, dar ţăranii căpşunari n-au altă alternativă de desfacere. Doar micii fermieri care cultivă hectare întregi îşi pot permite să vândă direct la tarabă, în pieţele bucureştene. Pentru legumicultorii români din această zonă a ţării, strânsul căpşunilor este doar o primă etapă a recoltelor din an, ei trebuie să aibă grijă, în acelaşi timp, de celelalte culturi legumicole. Iar roşiile sunt cele mai proaspete legume scoase la piaţă. Chiar dacă acum sunt din solar. Sunt roşii româneşti, cărnoase, gustoase, adevărate. Din seminţe „de la bulgari”, cum mă lămureşte Gigi, un tânăr legumicultor din Crivăţ, care deja a început să livreze tone de roşii pe piaţă din solariile construite în curte. Roşii îngrijite în paralele cu strânsul căpşunelor care nu suferă amânare, altfel pierzi tot, cu semănatul şi îngrijitul altor culturi de legume, ardei, castraveţi, varză pentru toamnă. Totul, însă, se face cu muncă multă, din zori şi până noaptea. Muncă ce după un timp îi pune la pământ pe legumicultori. Altfel, nu se poate. Munca nu doar că produce beneficii, câştiguri, satsfacţii, ci şi diverse necazuri manifestate sub forma diverselor boli profesionale ale ţăranilor români. Munca şi sacrificul oamenilor se văd în aceste sate din luncile Dunării şi Argeşului concretizate şi în căsuţe mai răsărite, unele renovate, altele noi, cu etaj. Altele, la roşu, în construcţie. Printre cei care îşi fac case noi, în special pe terenuri care extind satele, sunt şi „căpşunarii” români plecaţi de câţiva ani în străinătate, ei care şi-au lăsat copiii în grija bunicilor, care revin de două ori mai mult sau mai puţin, pe an acasă, şi care şi-au băgat banii câştigaţi cu preţul oaselor rupte în străinătate, în construcţia unor case, care să le asigure bătrâneţea lor şi copiilor lor. Între „căpşunarii” plecaţi afară şi bunicii căpşunari de acasă, copiii primilor suferă crunt de lipsa şi dragostea părinţilor, chiar dacă aceştia le asigură de peste mări şi ţări, bunăstarea materială. Paul Stan

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu